Jobsessive - the blogus

Iaca povesti.

Articolul complet, in continuare. Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor.

Roxana Luchianov: Ce fel de munca aduce succesul?

Richard Nita: Nu stiu. Pe bune, nu stiu - nu râde Întreaba-i pe oamenii de succes, poate îti spun ei si apoi spune-mi si mie. Daca as sti cum, as încerca sa muncesc cu succes Se zice ca daca muncesti cu pasiune, munca dispare si devine un joc. Eu nu îmi dau seama daca am avut succes. Unii zic ca da, altii probabil nu-s de acord. Cert e ca m-am jucat mult în anii astia, de când lucrez în on-line, dar mai ales dupa ce am pornit The Adgency (www.theadgency.ro) - multe proiecte aici au început ca un challenge, “hai sa vedem daca se poate si asa”. Si vreau înca sa ma mai joc - nu stiu daca neaparat în România sau poate pe alte meleaguri. Adevarul e ca ma bate un gând de duca, mai abitir ca oricând. Pentru ca, din pacate, tara asta nu face nimic pentru antreprenorii ei.

R. L.: Ce exemple de romani foarte muncitori ne poti da?

R. N.: Am destule exemple, dar nu cred ca-i cunosti pe cei pe care i-as da eu de exemplu. Primii români foarte muncitori care îmi vin în minte sunt parintii mei - un fost electrician si o fosta magazionera, oameni care au muncit fara oprire toata viata lor ca sa-si creasca cei doi copii. Niciodata nu as putea sa le multumesc îndeajuns pentru cât s-au straduit pentru noi! Apoi mai este fratele meu, un om care a ales sa plece din tara si sa o ia de la capat în alta parte - îi este greu, dar stie ca daca îsi vede de treaba asa cum a învatat, lucrurile se misca! - luna de luna are si confirmarea actiunilor sale. Si munceste de rupe, asta e adevarul.

În general, toti cei cu care ma cunosc în bransa (profesional) sunt oameni care muncesc mult - unii cu capul, altii cu ochiul, cu mâna, cu calculatorul, cu creionul. Fiecare exceleaza într-o nisa a lui. Din pacate (sau din fericire?), nu am prieteni care stau cu burta în sus, asteptând sa le pice ceva - probabil ca daca aveam asemenea prieteni, aflam si eu din surse directe cum e sa stai degeaba. Cred ca cine se-aseamana se-aduna - eu nu vin dintr-o familie avuta, nu am avut astfel de prieteni, si nici nu as sti cum sa ma comport printre ei. În schimb ma simt bine printre cei care se straduiesc sa-si câstige existenta prin fortele proprii, care ramân în picioare si gândesc limpede atunci când ceilalti, “de bani gata”, fug ca gainile, speriati de conditii, alungati sau opriti de obstacolele inerente care-ti apar în cale.

Adevarul e ca mi-ar placea sa stau sa lenevesc vreo doua-trei saptamâni. Sau, macar sa fac cu totul altceva decât fac zi de zi. Dar dupa perioada asta de pauza m-as întoarce din nou la activitatile care-mi umplu viata – probabil ca-s dependent de munca, într-un fel special.

R. L.: Ce inseamna jobsessive/lucrangiu? Cum poti deveni astfel? Cum poti mentine atractia pentru munca dupa primii 1-2 ani?

R. N.: Jobsessive e o poveste veche, poate usor desueta în contextul acestor vremuri - zic desueta pentru ca munca si daruirea si entuziasmul în profesie nu cred ca se mai practica. Asta e o constatare dezamagitoare si a altora, nu doar a mea. Oamenii nu mai vor sa dovedeasca ceva, banul face legea, iar in Bucuresti acest lucru este mai acut si totodata mai cronic decât oriunde altundeva. Gresesc? Sunt neinformat? - ok, contraziceti-ma, ar fi grozav sa aud si de altii care ard în pasiunea meseriei lor! Facem un club al jobaholicilor, de ce nu … Revenind, la vremea respectiva (2000, cred) conceptul de jobsessive a fost pentru mine un moment de inspiratie si oarecum de joaca. Lumea ma stia dupa “lucrangiu” - adica unul care stie meserie si se si tine de treaba ca sa iasa la timp. Asa ca “versiunea engleza” a aparut destul de natural, cred ca ma uitam pe o revista în avion si s-au suprapus doua pagini, una cu o reclama la Obsession (cred ca era un parfum ceva) si una cu un articol pe teme de piata a muncii, ceva cu Job. Job, obsession, jobsession, jobsessive - cam asta e. Termenul s-ar traduce prin workaholic. Adica unu’ care munceste într-una, stiti voi. Unu’ obsedat de munca buna, frumoasa, de calitate…

Ei, oameni buni, nu zic aici sa faceti ca mine. Nu-i obligatoriu sa munciti Stiti exemplul cu fatuca aia care a decedat saraca, de care s-a facut prea mult caz, de-a rascolit toata opinia publica - cum ca ar fi muncit prea mult. Si mai stiti doar ca “cine munceste nu are timp sa faca bani” - aveti atâtea exemple beton la tv, de “oameni muncitori” care tin prima pagina a ziarelor, de “fete muncitoare” care au reusit în viata - persoana lor face obiectul atâtor dispute si conversatii publice, generând o cultura si un cult al mediocritatii, al smenulitatii … heh, nu pot sa nu ma gândesc la Idiocracy, când astern rândurile astea. Ma întreb acum, batrânii nostri care trageau la plug cât era ziua de lunga, care carau oile de-a lungul si de-a latul muntilor, care le tundeau si le aparau de lupi si de ursi si de hoti, sau bunicul meu care a lucrat în otelarie, cu sortul de piele scorojit de caldura infernala si cu lingura de creuzet de 3 metri, asa cum ati vazut poate doar în pozele din manualele de istorie - oare ei cum de nu dadeau coltul de atâta munca ?!… Eu cred ca traim vremurile lenei crase si-a miserupismului ingrat, cu superficialitatea la rang de religie. Ma-nsel? Contraziceti-ma, va rog aratati-mi ca ma însel!

Referitor la atractia pentru munca si mentinerea acesteia, eu cred ca e esential sa ramâi fascinat de “munca” ta. E important sa fii si recompensat, în particular sau poate în fata tuturor, capatând recunoasterea celor pe care îi respecti, a comunitatii din care simti ca faci parte. Dar recunoasterea si recompensele sunt factori externi, pe când entuziasmul si pasiunea sunt factori interni - nu ti-i poate lua nimeni. Pasiunea si entuziasmul sunt cele care te fac sa cercetezi continuu - o alta conditie ca sa fii si sa ramâi bun în ceea ce faci. Eu cred ca daca ai flacara aia în tine, ca un mic alien care prin zvârcolirea lui sa te puna în miscare, e bine. Altfel, vei fi o viata întreaga un alergator dupa salarii din ce în ce mai mari. Si cam atât!

R. L.: Care e atitudinea tipica a romanilor in fata muncii (etica muncii) la romani comparativ cu chinezii, cu germanii, cu alte popoare?

R. N.: Atitudinea tipica …? Hmmm, cred ca depinde de prea multe lucruri ca sa pot sa ma pronunt. Si s-ar putea sa fiu foarte subiectiv. Romanii sunt muncitori prin excelenta, zice-se, si uimesc (in sensul bun) peste tot pe unde se duc, mai ales daca stiu ca-s urmariti si/sau condusi cu mâna de fier … dar uneori ma intreb daca chiar asa este. Daca-s chiar asa de muncitori, zi-mi si mie de ce au ales saptamana de 5 zile lucratoare, ca încununare a Revolutiei? Eu cred ca romanul nu gândeste pe termen lung, nu planifica, merge înainte în speranta ca într-un fel sau altul treburile se vor aranja. Dar daca facem acum socoteala cu cate zile-munca/om s-au evaporat din 1990 incoace la nivel national, cu fiecare simbata “lenevita” si incercati sa va închipuiti ce se putea face cu timpul acela (care, btw, nu se mai întoarce), veti întelege de ce am ajuns unde am ajuns, ca natie, fortati sa ne cautam multumirea financiara printre capsuni si betoane, sau schimbând pampersi SENI la popoare care-si permit sa ne cumpere oamenii. Dupa al doilea razboi mondial, germanii erau niste prapaditi. Erau Alles kaput, vorba celui care i-a condus la dezastru. Erau Terminati, vorba lu’ Schwarzie. Erau La pamânt, în curu’ gol (vorba mea … zici ca e titlu de film). Dar au pus oamenii mâna si au muncit de au rupt, s-au organizat si si-au scos tara din ruina. Si au crescut pâna au ajuns ceilalti sa-i invidieze. La fel si cu japonezii. Noi, deh, popor “daruit”, ne-am lasat pe o ureche, chit ca nu mai aveam datorii externe (sau poate tocmai de aceea) - vezi-Doamne, muncise natia româna prea mult, ia hai sa sarbatoreasca acum cu un pic de pauza! Ca, vorba ceea, pauzele lungi si dese, cheia marilor succese … not!

R. L.: Arta este munca? Invatatul este munca? Ce este si ce nu este munca?

R. N.: Da, parerea mea e ca arta este munca - în sensul ca în arta, ca si în toate activitatile depuse de om, exista multa sudoare. De multe ori munca prevaleaza talentul - si s-au vazut destui talentati care n-au pus osul la treaba. Si n-au ajuns nicaieri. Învatatura este si ea o munca - nu una remunerata baneste, sau în orice caz, nu pe termen scurt, dar categoric e o munca, e o activitate depusa pentru a acumula informatie, pentru a deprinde niste aptitudini; este foarte probabil ca tot acest efort va fi recompensat, mai devreme sau mai târziu, într-o societate sanatoasa (sic!). Ca unii au ales alte cai de a-si crea recompensele, si nu le “asteapta” de la altii - e foarte adevarat. Pâna la urma fiecare se descurca cum poate.

În ceea ce priveste a doua ta întrebare - Ce este si ce nu este munca? - hmmmm, greu de spus, aici m-ai încuiat … primul impuls a fost sa arunc un ochi in Wikipedia … Probabil statul pe canapea si mâncatul semintelor nu este munca, cu toate ca unii fac un efort si pentru asta Munca poate fi un modus vivendi, o cale prin care te poti manifesta, poate fi un mod de a te afirma sau doar de a-ti agonisi câte ceva, uneori e un mod de socializare … depinde de natura meseriei pe care o practici.

R. L.: Cum sa te feresti de munca si efectele ei neplacute?

R. N.: Pai e simplu - faci tot posibilul sa te nasti printre jmekeri, sau într-o familie “columbeana” (nu columbiana, cu toate ca si acolo sunt destui care se feresc de munca înca de la nastere). Sau sa te lipesti de B-Kally. Totul e ca tata sau mama sau unchiul sa îti zica la un moment dat: “baiete, sau fata draga (dupa caz), e timpul sa pui mâna sa cheltuiesti banii astia - sunt ai tai, vezi ca-s multe zero-uri, deci nu-ti mai bate capul cu munca, e pentru prosti!” … Poti sa te feresti de munca punandu-i pe altii sa munceasca în locul tau - e si asta o cale, nu? Pentru asta trebuie sa ai talent sau trebuie sa înveti de undeva cum sa faci sa-i angrenezi pe altii în activitati care sa te propulseze pe tine. Sau, cum ziceam si mai sus, poti sa te “feresti” de munca imersandu-te complet în ea, cu pasiune, uitând ca “muncesti”, complet recompensat de rezultatele demersurilor tale “muncitoresti”. Pâna la urma e chestiune de eficienta si de perceptie si totodata e chestiune de punct de vedere - unii muncesc mai rewarding decât altii, unii muncesc pentru bani, altii pentru recunoastere, altii pentru placerea de a se afla în actiune, unii pentru ca îsi doresc sa fie în mijlocul oamenilor, altii pentru ca nu au alternativa si tot asa. Iar perceptia recompensei poate fi extrem de diferita de la caz la caz.

Nu exista insemnari similare.