[ … nu stiu cine a scris asta, e dintr-un e-mail de aiurea, deci nu-mi asum nici un fel de credits; doar mi-a ridicat niste semne de intrebare - pe care le voi uita probabil in 30 de minute, si ma voi intoarce in vartejul activitatii de zi cu zi ]
Noi astia care visam mii si mii de euro salariu, noi astia care avem mii de euro, dar ne-am mai dori 1.000 in plus, noi astia care am terminat o facultate din 2000 incoace, noi astia care renuntam la facultate pentru job, noi astia licentiati, masterizati si doctorati pe banda rulanta, noi astia care lucram la o multinationala, noi astia care avem telefoane mai scumpe decat tot salariul parintilor - pe 2 luni, noi astia care nu mai avem timp in afara jobului, noi astia, corporatistii in devenire si in general,… suntem toti o generatie de ratati.
Suntem ofticati din orice, suntem morocanosi, posaci si ne punem picaturi cand avem ochii rosii. Ne enerveaza cei care sunt la fel de suparati ca noi, ne enerveaza si cei diferiti. Injuram mult, dar suntem credinciosi. Salvam Rosia, Vama, natura si tot ce mai e de salvat printr-un mail sau o plimbare intr-un weekend cu masina pana acolo. Ne pasa de tot ce e “eco”, de viitorul copiilor si al omenirii, dar avem becuri aprinse non-stop si un motor de 2.0 litri la masina.
Lucram in nestire, visam promovari si un bonus la salariu, dormim putin, fumam, bem cafele si energizante de ne zapacim creierii, dam banii pe prostii, pe jucarii care sa ne dea inca putin timp, pe mese proaste in restaurante costisitoare, dar aproape de job. Ne cumparam masini mai scumpe decat ne-am putea permite doar pentru iluzia apartenentei la o clasa sociala creata artificial, ne imbracam cu haine idioate, incomode, care nici nu ne stau bine - la fel ca toti cei din jurul nostru.
Ne cumparam apartamente fara sa le vedem in nu-stiu-ce-complex ca-o-conserva la cativa kilometri de oras. Platim rate 50 de ani de acum incolo. Dormim putin, ne doare capul, ne tremura mainile, ne promitem ca vom avea mai mult timp pentru noi, ca vom face mai multa miscare, ca vom sta mai putin in fata calculatorului, ca vom merge intr-o zi pe jos.
Ne place jobul pe care il avem, corporatia e mama si tatal nostru, corporatia tine loc de familie, de prieteni, de iubiti, de amanti, de tot, ne da bani pentru tot ce vrem sa cumparam si asta e tot ce conteaza. Nu stim alte reguli in afara corporatiei, nu ne intereseaza altceva, nu vrem altceva. Ne simtim impliniti. Nu stim altceva in oras decat drumul spre job, inapoi spre pat si vreo 2 cluburi. Nu vizitam nimic decat in team building.
Pentru ce? Ca sa ajungem niste legume terminate la nici 40 de ani? Ca sa ne facem scrum inca inainte de a incepe sa ardem? Pentru a ajunge intr-un pod imaginat al unei ierarhii sociale?
Ce o sa raspunda copiii nostri, stiind ca toata viata nu am facut altceva decat sa ne gandim cum sa platim rate, cand vor fi intrebati ce suntem noi?
17 responses so far ↓
1 pcostin // Jun 13, 2008 at 1:41 pm
Si eu am primit pe mail acest text … e tristul adevar al generatiei noastre. Ar fi bine daca am reusi sa invatam ceva din asta … sa rupem cercul si sa fim liberi sa ne indeplinim visele.
2 cristi // Jun 13, 2008 at 1:51 pm
word!
3 miChou // Jun 13, 2008 at 1:52 pm
pl?titori de rate…
4 neagrigore // Jun 13, 2008 at 2:47 pm
Este scris de de ce si se numeste Generatia ratatilor, iata link-ul http://deceblog.net/2008/05/generatia-ratatilor.html/
nu ma regasesc ad litteram, dar parca m-am zarit printre randuri.
5 Jobsessive // Jun 13, 2008 at 2:54 pm
nici eu nu ma regasesc ad-literam (am terminat inainte de 2000, nu sunt un corporate guy, nu am mii de euro salariu, nu fumez, cafea beau doar rareori, nu ma simt un ratat dar cu certitudine sunt obosit, nu mi-am luat apartament in cine-stie-ce-complex, etc) dar … tot ma pune pe ganduri. poate fiindca e un sindrom, il vedem deja la prea multa lume, unii dintre noi prezinta si simptome sporadice …
e realitatea zilelor noastre. o realitate pe care parintii nostri nici macar nu puteau sa si-o imagineze, darmite sa ne pregateasca pentru ea.
si sunt pe ganduri pentru ca ma intreb, ca omul: “incotro, frate?…”
6 neagrigore // Jun 13, 2008 at 3:06 pm
Mi s-a parut foarte amuzant ca in aceeasi zi, dar mai devreme dadusem peste un alt articol, de data asta din Harvard Business despre generatia X, http://www.businessweek.com/managing/content/may2008/ca20080515_250308.htmar fi chiar ironic ca Y sa faca invers, ce vrei, teribilisme acronimice.
7 de ce? // Jun 19, 2008 at 2:13 am
mi-a circulat continutul intr-o veselie, si eu mi-am primit postul de vreo 2 ori pe mail
daca am ridicat niste semne de intrebare si-a atins scopul
8 Bogdana // Jul 5, 2008 at 7:56 am
pe mine m-au podidit lacrimile pentru ca il citeam la 7 dimineatza sambata cand m-am trezit sa mai rezolv niste mailuri de la job.
mi-e groaza exact de ultimul paragraf pentru ca, pana si acum, cand copii inca nu sunt, la intrebarea ‘ce mai faci’ nu stiu sa spun decat “muncesc” …
9 neagrigore // Jul 7, 2008 at 7:58 am
@ Bogdana: si “ce faci” ca sa remediezi problema? Asta este cel mai important. Iar cand reusesti, sa impartasesti experienta cu ceilalti, pentru ca se pare ca sunt multi. I wish you sweet escape from the cubicle nation.
10 Jobsessive // Jul 7, 2008 at 7:59 am
Bogdana, cred ca te inteleg perfect. Barbat fiind (cel putin, asa eram de dimineata), nu mi-am “permis” sa plang, dar un nod (IMENS) in gat si-a facut instant simtita prezenta. Pentru ca - asa cum e si cazul tau, bag seama - munca imi ocupa cam 85% din existenta. Sau poate o fi doar o perceptie gresita, nu stiu. Incerc uneori sa mai remediez situatia - dar o iesire de 6-7 zile odata la 2 ani nu e de natura sa aduca cine stie ce imbunatatiri …
In alta ordine de idei, bine ai venit pe acest blog - sper ca acest comentariu sa nu fie o prezenta singulara
11 Jobsessive // Jul 7, 2008 at 8:12 am
… unii zic ca secretul remedierii problemei sta in diversitate. Sa faci cat mai multe lucruri, sa-ti placa sa le faci, sa nu ramai intepenit intre taskuri profesionale … dar in teorie e asa de simplu
Amici de-ai mei au inceput sa iasa din on-line (sau alte joburi de monitor), sa-si vada de ocupatii care le ofera contact mai bun cu natura, cu oamenii … si daca mai iese si de-un business din asta, cu atit mai bine. Unii fotografiaza, altii se ocupa de off-road, tiroliene si plimbari in lanturi, unii evadeaza regulat la un biliard sau la un bazin sau chiar periodic o taie din oras … altii mai trag de fiare … multi renunta la televizor, in favoarea cartilor sau a plimbarilor. Cert e ca traim vremuri aglomerate, in care timpul pare sa se subtieze cumplit, innodandu-se in jurul nostru.
@ Bogdana: ca sa vezi ca nu esti singura - mi-am sunat sambata trecuta niste amici (cei cu care am fost in Bulgaria) sa punem de-o bere - si ce crezi ca faceau sambata seara la 5-6?? … rapoarte pe care nu apucasera sa le faca pentru ca au fost in concediu. Da, lucreaza in doua companii multinationale mari. No comment. Asa cum zice si Neagrigore, cred ca-s foarte multi “bolnavi” de munca. Eu recunosc ca-s unul dintre ei. Si-mi doresc enorm sa scap din aceasta vrie…!
12 neagrigore // Jul 7, 2008 at 10:40 am
@ Bogdana, sper ca mai esti abonata la comentarii, :). Vroiam sa ma fac util si nu stiam cum, sfatul specialistului este … cumpara-ti o bicicleta, ti-o spun din proprie experienta, imi petreceam peste opt ore in fata calculatorului [cu tot felul de prostii, munca and other] iar ieri am fost la fotbal, am mers cu bicicleta prin tot Bucurestiului, de la Favorit in Unirii, la Agronomie, inapoi in Drumul Taberei …
13 afialtfel // Jul 24, 2008 at 2:53 pm
Acum am dat de acest post. Niciodata nu e prea tarziu…
Nu cred ca e suficient sa facem ceva doar noi, singular, separat. Asta ne poate imbunatati, eventual, propria viata (asa cum zice neagrigore)… Trebuie insa sa descoperim cauzele. Nu cred ca noi suntem asa dornici sa muncim - ceva ne obliga. Nu stiu cati dintre noi si-ar putea permite o renuntare la un job in ideea de a face altceva (mai recreativ sa zicem, mai placut, mai cu viata). Asta pentru ca nu-si permit, au responsabilitati (parinti, copii, rate :)… Cu unele au fost daruiti - pe altele le-au primit odata cu alinierea la sistem, cu integrarea lor in societate… Si? unde /care este vinovatul pentru toate acestea? Noi pt ca le acceptam?
14 Jobsessive // Jul 25, 2008 at 9:32 am
Nu stiu cine e vinovatul. S-ar putea ca problemele sa vina de undeva din noi, de foarte departe - obiceiuri in care am fost crescuti, deprinderi “de rit vechi” ca sa zic asa … suntem copiii parintilor nostri, suntem generatia X de care se tot vorbeste atita la teveu in zilele astea. Muncim din greu ca sa ne atingem idealurile, pentru ca asa am fost invatati: “munceste, mama, si-o sa-ti fie bine!” … asa ne-au invatat ai nostri, sa tragem pentru fiecare banut, pentru fiecare realizare; asta au stiut, asa ne-au invatat - nu erau pregatiti pentru vremurile astea, asa ca nu aveau cum sa ne pregateasca si pe noi pentru ele. Ne descurcam asa cum stim, unii mai bine, altii mai rau, incercam sa ne recapatam credinta si sa mergem mai departe.
Oricum, se pare ca “renuntarea” nu e asa de costisitoare pe cat pare … sau cel putin asa sustine Ovidiu
… ratele nu conteaza asa de mult, atunci cand vrei sa schimbi macazul.
15 afialtfel // Jul 25, 2008 at 11:24 am
Am citit ce spune Ovidiu si asa cum am postat si acolo cred ca sunt multe lucruri neluate in calcul.
Pot aparea cheltuieli neprevazute - marirea chiriei, o boala ce duce la spitalizare, medicamente - alte cheltuieli, stricaciuni ale aparatelor casnice ce trebuiesc reparate etc. Aceasta asa zisa libertate iti poate crea nesiguranta pentru ceea ce ar putea fi maine - nesiguranta in ceea ce priveste capacitatea ta de a face fata acelei zile ce se cheama maine. Si totusi faptul ca reusesti sa treci mai departe iti da incredere (sau ar putea sa-tidea) - dar pana aici trebuie sa ai curaj si sa risti cu speranta ca totul o sa fie ok. Cati dintre noi mai au curajul asta? Depinde si de generatii … depinde….
16 Jobsessive // Jul 25, 2008 at 12:13 pm
Categoric postul lui Ovidiu e unul plin de incredere. Dar cred ca toate lucrurile in viata trebuie facute cu o doza de speranta si de incredere - pentru ca, daca stai sa iei la bani marunti fiecare situatie in care ai fost implicat(a), vei vedea ca ai iesit cu bine chiar daca deciziile au fost luate nu neaparat in deplina cunostinta de cauza.
Intr-adevar, deciziile depind de fiecare: de la temperament, de la modul in care a fost crescut si conditionat, de la experienta pe care o are in spate, la situatiile cu care s-a confruntat, la sustinerea de care are parte, etc … intr-un fel decizi cand esti parinte, altfel cand esti copil, intr-un fel decizi pentru tine, altfel pentru cei pentru care raspunzi (sau nu) …
Speranta, curajul si increderea sunt cele care balanseaza intr-un final neprevazutul. Parerea mea
17 I Quit! | "Negru pe alb" // Aug 2, 2008 at 2:10 am
[…] lasat de vechiul loc de munca pe care l-am indragit cumplit si ma indrept vertiginos catre o noua multinationala, mai multinationala decat prima, de la care am asteptari mari (bani multi, dar nu doar […]
Leave a Comment