Saptamana trecuta am murit si am inviat de cateva ori.
Proiectul cu deadline-ul ultra-hiper-hot-hot-hot de care vorbeam cu doua posturi mai inainte a luat o cotitura foarte nasoala: omul de baza pe partea de Flash a clacat, cu doua zile inainte de livrare. A clacat la modul urit, la modul in care nu a lucrat nimic in ziua anterioara, si nici macar nu a fost in stare sa raspunda la telefoane in ziua urmatoare in timp util, nici macar nu a fost in stare sa zica din timp: “bai frate, nu mai vin!” … si asa a trecut aproape doua zile in care am batut pasul pe loc, efectiv nu stiam ce se mai intampla, omul nu mai era de gasit de nici un fel. Seara tarziu a catadicsit sa trimita un e-mail. Moment in care aproape am inghetat (oare asa te simti inainte de a face infarct??) … si timpul s-a oprit in loc. Acum, in ceasul 12, imi dadea sugestii puerile ca sa discut cu clientul sa-i spun cum ca el, “omu’ de baza”, a fugit din tara si sa ne mai dea niste zile de ragaz. No comment.
A urmat o adevarata odisee, in care am pus mina pe telefon si am mobilizat oamenii. Cei pe care ii stiam. Care au venit, atunci cand au putut, si au lucrat, asa cum au stiut. Si, asa cum s-au priceput, fiecare cu feliuta lui, au urnit lucrurile. Au fost si clipe cand am avut impresia ca s-a terminat totul, ca am pierdut batalia (fiecare avea cate o problema stringenta de rezolvat - efectiv asa s-au brodit toate - si trebuiau sa mearga sa o rezolve). Cu un ochi am plins si cu unul am ris, am fost sus, gandindu-ma ca “gata, l-am rezolvat!” … si am fost jos in hauri, cand apareau diverse probleme care pareau ca nu tin de competentele noastre.
Vineri dupa amiaza din nou ni s-au rarit efectivele, si am inceput iarasi sa sun in nestire ca sa gasesc solutii, sa gasesc un ajutor. Unii (cei mai multi) plecau din oras. Altii imi recomandau fosti colaboratori de-ai lor - dar nu mai voiam sa apelez la “mina a doua”, la oameni pe care nu-i cunosteam personal. Stiam deja ce se poate intampla.
M-am vazut si in situatia-limita, pregatindu-ma sa dau telefonul final si sa imi cer penibil scuze in fata clientului. Am si sunat, asa cum e si normal, sa-mi anunt clientul ca e o criza de hr si ca sa cer “o posibila amanare” de O ZI! Am primit termenul de gratie fara discutii, pentru ca toate lucrurile au mers foarte bine in relatia dintre noi. Dar intern, nu am acceptat ideea infrangerii. Nu era o optiune. Scorpionii nu capituleaza. Cel mult, mor in flacari.
Finalul: vineri seara la ora 12 site-ul era cvasi-complet ca si continut (integrasem tot ce am primit in zilele precedente), si 99% functional. La ora 0:27 trimiteam e-mailul catre client, ca sa-l anunt ca AVEM PRODUSUL. Ideea e ca ne-am respectat deadline-ul - ca si cuvant dat, si nu ca un termen limita impus oficial.
……
In acest moment (e duminica amiaza) sunt la birou - am venit sa iau cate ceva de aici, si sa scriu acest post. SIMTEAM NEVOIA SA-L SCRIU. Suntem relaxati. Proiectul este deja livrat in faza alfa. Clientul l-a analizat, mai sunt desigur mici scapari si lucruri de imbunatatit - dar este satisfacut si mai ales BUCUROS. O sa adunam feedback din cei cu care mai comunicam - sa vedem ce spun si ei despre rezultatul cvasi-final. Urmeaza o saptamana de rafinare si finisare. Bineinteles, ceea ce clientul nu stie este ca noi vrem sa il refacem - pentru ca anumite segmente au fost rezolvate intr-o viteza prea mare. Acum stim ce se poate imbunatati, ce se poate optimiza, si stim si ce nu ar trebui facut in anumite sectiuni. Acum STIM. Avem o vedere de ansamblu. Dar cel mai important e altceva: STIM acum ca, la nevoie, gasim resurse in noi. Oamenii si-au descoperit in aceste cateva zile resurse si idei si abilitati de care nu stiau ca le poseda. Au asimilat in cateva zile cunostinte pe care in alt fel probabil ca ar fi stat doua saptamani ca sa le inteleaga.
A FOST O A DOUA LECTIE, pentru mine, in decurs de cateva zile. Am mai invatat ceva. Aceiasi oameni care, in conditii normale merg la viteza normala, constant, pot sa forjeze cu randament de 200% atunci cand e nevoie. Soarta unei batalii se poate decide in cateva minute. Iar speranta … e cat se poate de adevarat: speranta moare ultima.
[ Ma intreb, ce motiveaza CU ADEVARAT oamenii? Nu am promis nimanui bani sau alte avantaje - cu toate ca am sa-mi rasplatesc fara doar si poate oamenii pentru acest efort incredibil … dar oare ce i-a pus in miscare? Exista o anumita mandrie? Un spirit de apartenenta la o anumita idee? O dorinta de a dovedi performanta? … habar nu am. Dar in zilele astea am fost mai mandru de ei ca niciodata. Si acum stiu pe cine ma pot baza, cand vine vorba de lucruri grele. ]
5 responses so far ↓
1 Adrian Mironescu // Jul 16, 2006 at 6:14 pm
Bine ca ai rezolvat.
Ma stradui sa imi mobilizez mai bine echipa :).
2 Dan Filip Radu // Jul 16, 2006 at 9:37 pm
vezi ca faza cu “push de limits” in long term run e ca un drog si lasa urme tot la fel - atat tie cat si celorlalti si se poate intampla sa ajungi din The Adgency in The Factory (executie pura pe banda speed & low cost). Am vazut cazuri d’astea.
3 Dan Filip Radu // Jul 16, 2006 at 10:27 pm
Oamenii reactioneaza diferit la aceeasi stimuli.
In concluzie vad cateva kestiuni :
1. formezi un grup de oameni care sunt pe aceeasi lungime de unda cu tine, sunt de acord, inteleg nevoile tale (iti sunt loiali fara a fi contransi de ceva) - asta ar fi ideal, dar sunt multi pot fi doar “yesmani”. Cu astia ce e nasol, e faptul ca executa ordinele si stau peste program dintr-o comoditate a constientizarii existentei si nevoilor lor, care mai tarziu se regaseste (di pacate pentru firma) intr-o stagnare a evolutie lor profesionale (nu mai invatza nimic nou).
2. the dark side of the force - reguli si “pedepse” foarte multi vor pleca la prima oferta primita.
3. pe de alta parte nimeni nu ramane forever sub 50 de ani iar o plasma, un blue-ray, un comp, un palm, o masina sunt mai bune si ieftine de la an, la an.
Dupa cativa ani de stat peste program ca angajat, chiar daca esti bine platit incep sa te bazaie prin cap metaforele din matrix cu iluzia libertatii. Atunci resursele umane se transforma in “resurse umane tranzitorii” unde numai 20% sunt “rezidenti” restul stau intrucat nu au alta varianta.
4. daca ai un grup neomogen tipuri de presonalitati si life style-uri diferite (cum se intampla in cele mai dese cazuri) dar sunt oameni de bun simtz, numai atunci potzi sa joci rolul de sef ideal care nu creeaza anarhie, invidie si precedente daca unora le vei acorda mai multe zile libere, le dai prime, ii rogi/obligi uneori sa stea peste program - totul tine de bun simtul lor/tau si faza naspa e ca nu sunt tutoriale pentru bun simt, nu se invatza la scoala, nu mai e la moda.
4 Jobsessive // Jul 17, 2006 at 11:16 am
Dan: treaba cu “drogul” nu se aplica la noi. Asa cum cred ca am mai scris pe blog, atmosfera aici e 80-90 %relaxata - iar ceea ce s-a intamplat acum a fost un concurs de imprejurari (nu pot sa spun daca a fost fericit sau nu - pe de o parte am intrat in corzi, iar pe de alta parte, oamenii si-au descoperit resursele …) Dar in privinta bunului simt ai perfecta dreptate: nu mai e la moda. De asta ma straduiesc sa aduc in echipa membrii care sa fie mai degraba “oameni” decat “primadone” sau “yessmeni”. Si acord criteriului “uman” (disponibilitate, voluntariat, comunicativitate, empatie, sincronizare, team-player) o pondere mai mare in procesul de selectie, decat acord experientei (ani, proiecte, softuri, skilluri, premii).
Adi: Bafta maxima cu echipa! E un joc dificil (mai ales in piata de forta de munca de astazi, de o superficialitate incredibila) … dar fii sigur ca merita tot efortul
5 in trecere // Jul 25, 2006 at 12:41 pm
Am revenit…. Deci cum e cu oamenii? ai vorbit cu ei? de asta a fost mobilizarea asta? nu a zis nimeni nimic? Nu se poate ca dupa ce au “chiulit profesionist” cand era mare nevoie de ei, acum sa sara si sa termine tot… nu prea se poate….
Poate au citi, dar nu vor sa iti zica nimic… eu zic ca totusi ar trebui sa vorbesti cu ei…
Leave a Comment