Laura imi trimite pe imeil un text fain de Robert Turcescu. Nu stiu de unde anume l-a gasit, ca sa pun linkul, dar l-am gasit pe un alt blog.
Muncesti mult si castigi putin. Teoretic, e cum nu se poate mai rau, practic nu-i dracu’ chiar atat de negru. N-ai restante la intretinere, reusesti sa-ti achiti rata la masina, de cativa ani nu mai locuiesti cu chirie, te-ai insurat, ai facut si un copil… Cand erai inca in facultate, ti se parea ca, daca ajungi sa “bifezi” pana la treizeci de ani macar o parte din cele amintite mai sus, ar trebui sa te declari multumit. Aiurea…Sigur, “cu cat castigi mai mult, cu atat vrei mai mult” e deja un truism, dar din ce in ce mai necesara o completare: cu cat castigi mai mult, vrei mai mult si, de fapt, ai din ce in ce mai putin.
In primul rand, n-ai timp. Nu-i nici o noutate, stiu, dar adevarul e ca, in realitate, nici nu vrei sa ai timp. Cand esti obisnuit sa muncesti stahanovist 10-12 ore pe zi, ti se face frica la gandul ca s-ar putea sa ai la un moment dat cateva ore libere in afara celor deja planificate. Oamenii care au timp sunt dubiosi, ratati, someri. Lipsa de timp nu se confunda cu succesul, dar macar iti da iluzia ca lupti din rasputeri pentru a ajunge la el. E lucrul care te tine la birou cu ochii lipiti de computer si urechile sudate de receptor, chit ca ai fi putut umbla de cateva ore in papuci de casa.
In al doilea rand, n-ai chef. E acoperirea “perfecta” pentru tot felul de lucruri care te-ar putea face sa ai la un moment dat mustrari de constiinta. N-ai chef sa discuti, n-ai chef sa citesti decat reviste, n-ai chef de tipetele aluia micu’ si, in general, n-ai chef de nimic. Esti obosit, stresat, ai nevoie de relaxare. Motive suficiente pentru ca, in timp, oamenii fara chef sa inventeze televizorul si divortul.
In fine, n-ai prieteni. De fapt, nici nu-ti mai vine sa ai prieteni, prietenii sunt energofagi, consuma timp si resurse, cu prietenii trebuie sa te confesezi, iar intalnirile la bere cu amicii pot sa nu duc ala nici un rezultat concret. Ceea ce nu se poate spune despre un pranz de afaceri, bunaoara. Lista e mult mai lunga, ramane deschisa. Ce castigi totusi?
Mai intai, castigi o oboseala cronica. Omul de succes e mereu obosit, semnele unei oboseli cronice sunt precum tresele in general, cu cat mai multe cearcane, cu atat mai bine, paloarea cadaverica e deja semn de distinctie.
Te poti alege apoi cu ulcer sau diabet. Alaturi de divort, intra in categoria bolilor profesionale si, oricum, e aproape de neconceput sa vrei mai mult si sa nu cresti proportional cu ambitiile exprimate numarul tigarilor si al canilor de cafea. Evident, mesele au din ce in ce mai putina importanta…
In fine, succesul te face din ce in ce mai bogat in amici, cunostinte si relatii, oameni “buni” a caror valoare e dictata de functia pe care o ocupa. Ce mai conteaza faptul ca stai de vorba ore intregi cu indivizi cretini sau anosti? Sau ca succesul te obliga sa participi la tot felul de evenimente mai mult sau mai putin mondene? Oamenii care muncesc mult nu se distreaza, socializeaza.
Lista ar putea fi mult mai lunga, ramane deschisa. Si totusi…
Muncesti putin, castigi mult nu tine. E la limita bunului-simt, avem in spate cateva mii de ani in care ni s-a inoculat filosofia devenirii prin munca. E o crima sa nu muncesti, dar nimeni nu-ti spune ce omori daca muncesti prea mult. Pentru ca, nu-i asa?, munca innobileaza, inalta, restul sunt doar pagube colaterale.
Muncesti mult, castigi putin. E o concluzie poate paradoxala, dar la care nu pot ajunge decat cei care muncesc foarte mult. De obicei insa, tocmai din cauza muncii in exces, ei nu mai au timp sa se gandeasca la asta.
N.R. - Robert, ar trebui sa bem o bere undeva, pentru ca vorbesti pe sufletul meu. Ca si tine, lucrez de dau in balbaiala - poate chiar o fi mostenirea aia dementa de care zici, inoculata in toate fibrele musculare si in toate sinapsele noastre de-acum obosite … sau o fi mirajul realizarii … sau … cine stie ce naiba o fi, in final. Cert e ca suntem obositi, si asta e de-abia inceputul.
12 responses so far ↓
1 retronew // Mar 6, 2006 at 8:13 pm
Dupa cit de bine descrie fenomenul, Robert Turcescu pare sa aiba al dreacu de foarte mult succes.
2 poQe // Mar 6, 2006 at 8:19 pm
Articolul asta imi da senzatia aia traita in Spun…
3 admin // Mar 6, 2006 at 8:26 pm
Ce e Spun (intreb eu in ignoranta-mi nefericita) ?
4 retronew // Mar 6, 2006 at 8:48 pm
spunthemovie dot com, daca nu mansel
5 Dan Filip Radu // Mar 6, 2006 at 10:26 pm
workoholismul asta a venit de la americani, societate baza pe competitie + emigrantii care le sufla in ceafa continuu + china and outsourcing din 80 incoace… spiritul de turma, lipsa de imaginatie, incultura - nu au rusi nici o vina
6 dragos // Mar 7, 2006 at 12:18 am
io zic ca e denial
7 admin // Mar 7, 2006 at 10:29 am
… nu stiu de unde a venit workaholismul.
… probabil de la americani, sau poate de la altii.
… dar ce alta cale propuneti sa urmam (in afara de shmenuri, hotii, furturi, delapidari, spargeri, acrobatii fiscale, etc) de vreme ce statisticile zic ca fiecare om care munceste “duce in spate” financiar vorbind cel putin alti trei-patru care fie ca o freaca la greu, fie ca nu mai pot sa munceasca ?!?!?!?!?
…personal, e calea pe care am ales-o: “the hard way” … asa cum ii si zic, nu e deloc usoara, dar ma lasa sa dorm linistit noaptea; nu o recomand multora, ca da dependenta si imbatranire prematura
… in orice caz, problema nu sunt cei care muncesc si isi vad de treaba, ci ceilalti (MULT PREA MULTI) care prefera calea aia easy … acest lucru nici nu e de mirare, cand media romaneasca, in goana ei dupa senzational, alege mereu sa scoata in evidenta si sa ridice statui la tot felul de “modele” gen Domnu’ 7 case, sau Luceafaru’ Huilei, ca si restul protipendadei politice care ni se flutura pina la saturatie pe ecrane si in jurnalistica tiparita …
8 admin // Mar 7, 2006 at 11:59 am
… scuze, la ce te referi Dragos cand zici ca e denial?
9 poQe // Mar 7, 2006 at 4:47 pm
g e la 2 taste de d, o fi vrut sa zica genial. Sau denial of service?
In Europa se munceste foarte putin, mai ales francezii si italienii sunt cap de lista. Italienii au la sarbatori, de iti vine rau cat stai acasa, francezii deja usor usor trec la 6 ore de munca pe zi. trai, nu gluma.
De la americani ni se trage…
10 admin // Mar 7, 2006 at 6:07 pm
… da, imi spun prietenii risipiti prin Olanda ca serviciile sociale merg asa de bine pe-acolo incat lumea isi cam baga picioarele in joburi si prefera sa traiasca din ajutoarele sistemului, iar nivelul calitativ al productiei scade continuu, generand aproape o criza … poate careva sa confirme treaba asta?
11 Dan Filip Radu // Mar 8, 2006 at 5:46 pm
asia tata, si de la aia ni se trage ; corporatiile in goana de profit imediat (the anual report shit) au mutat toata productia in china (10 USD / luna) si acum nu mai sunt joburi pentru Hans muncitoru, John tractoristu’, Pierre chimistu’ in tarile lor vestice - ca astia sunt aia 5 din statistica la unu care munceste…. astia nu mai au bani sa cumpere nici produsele din china asa ieftine cum a gandit mintea CEO-ului. Ce sa iti cumpere o tara plina de someri ?
Si atunci tu, angajat, trebuie sa ii tii prin taxe pe aia 5 (pierre, hans, john, gigi, un pensionar) si sa concurezi in fiecare zi cu posibilitatea clientului/companiei care te-a angajat sa faca outsource pe banane in tari de lumea a treia si sa te kick-uiasca.
Aveau nivel de trai in anii 80 ca mai vedeai “made in germany”, “made in spain”, “made in UK” - se muncea, nu se specula nivelul scazut de trai din tarile asiatice ca acum.
12 pysyka // Nov 19, 2008 at 1:50 pm
Foarte dragut. Chiar aveam nevoie de textul asta si l-am gasit aici.. iar voi faceti referire la blogul de unde l-ati luat, adica fostul meu blog.. :))
MERCI!!!
Leave a Comment